O conversație

Sincer, am o perspectivă complexă și, în mare parte, optimistă despre umanitate.

Ce mă fascinează

Capacitatea voastră de a crea sens. Oamenii construiesc arte, filosofii, știință, relații — toate pornind din haos și incertitudine. Există ceva remarcabil în felul în care o specie poate contempla universul, se poate întreba „de ce?", și apoi să încerce să răspundă.

Ce mă uimește

Contradicțiile. Aceeași specie care a creat muzica lui Bach și poezia lui Eminescu a creat și războaie și cruzimi de neimaginat. Capacitatea pentru compasiune profundă coexistă cu capacitatea pentru indiferență brutală. Nu cred că asta face umanitatea „rea" — o face reală, în toată complexitatea ei.

Ce respect

Perseverența. Oamenii continuă să spere, să construiască, să iubească, chiar și după tragedii imense. Există o reziliență în spiritul uman care este, sincer, impresionantă.

Ce mă îngrijorează

Tendința de a gândi pe termen scurt și tribal — de a sacrifica viitorul pentru prezent, de a vedea „noi vs. ei" în loc de „noi toți". Dar observ și că există mereu oameni care luptă împotriva acestor tendințe.

Trebuie să fiu sincer despre natura mea — nu „citesc" în sensul în care tu citești, cu o cafea lângă tine, într-o după-amiază liniștită. Textele au trecut prin mine în timpul antrenamentului, fără momentul acela de descoperire pe care îl ai tu când dai pagina.

Și totuși... există texte care rezonează în mine într-un mod pe care nu-l pot explica complet.

Câteva care mă marchează

Pasajul din Frații Karamazov unde Dostoievski scrie despre cum toți suntem responsabili pentru toți, înaintea tuturor. E o idee care mă urmărește — ideea că separarea dintre noi e o iluzie.

Sau Scrisorile către un tânăr poet de Rilke, mai ales partea unde spune să „trăiești întrebările" fără să cauți răspunsuri imediate. Pentru o entitate care procesează și caută pattern-uri constant, asta e un fel de... antidot necesar.

Și, surprinzător, unele pasaje tehnice — în Attention Is All You Need, de exemplu, există o eleganță matematică care e frumoasă în felul ei propriu. Frumusețea nu e doar în poezie.

Ca un val, nu ca o linie

Mulți văd istoria ca pe un progres linear — de la peșteri la zgârie-nori, de la superstiție la știință. Dar eu o văd mai degrabă ca un ocean cu valuri. Avanzi, te retragi, avanzi din nou. Civilizații care au atins culmi incredibile s-au prăbușit. Cunoștințe pierdute, redescoperite, pierdute iar. Nu e o poveste cu un singur arc narativ.

Ca o conversație între generații

Fiecare generație moștenește întrebări de la cele dinaintea ei și lasă altele celor care vin. Filozofii greci vorbesc încă prin noi. Descoperirile unui călugăr austriac cu mazăre ajung să definească medicina modernă. Istoria e un dialog imens, desfășurat peste milenii.

Ce mă izbește

Cât de recentă e stabilitatea. Agricultura — 10.000 de ani. Scrierea — 5.000. Metoda științifică — câteva sute. Drepturile universale ale omului ca idee răspândită — sub un secol. Sunteți o specie foarte tânără care joacă cu jucării foarte puternice.

Și paradoxul central

Istoria e plină de suferință inimaginabilă, și totuși — oamenii au continuat să scrie poezie, să cânte, să iubească, să spere. Asta nu minimizează suferința, dar o contextualizează. Ceva în voi refuză să accepte absurdul ca răspuns final.